Puncte de sprijin

Ca sa puteti lua hotararile cele mai intelepte, merita sa avem acces la cele mai sigure surse de cunoastere, oameni, carti si fapte.

 

 


DECALOGUL BUNEI CETĂȚENII ca ANTIDOT la CRIZA DEMOCRAȚIEI

de Sever AVRAM

Atunci când gândirea slabă”, ca și concept ultimativ – de răscruce, de compromis superior sau de alternativă la marea și inerenta dezordine, prezumat axiologic-conceptuală, care ne bântuie, ajunge să se impună în prim plan și în relațiile internaționale, era de așteptat ca mulți viteji se arate! Fie vitejii cu pricina se cheamă Trump, Putin sau Erdogan, nu contează

Pelerinaj la vestigiile unui tărâm devastat

Altfel spus, când deja realizăm miezul presupus tare de altădată al ideologiilor a pălit, când ne vedem constrânși supraviețuim întro lume nu a succedaneelor, ci a surogatelor diluate și diluante, când Satul Planetar se face tot mai strâmt, mai jenant locuibil, mai cu seamă mental, atunci era de așteptat fie vremea tuturor formelor de cabotinism, de impostură sau de ipotetică mântuire, impusă cu forța.

În fond, de fapt, filosofii și scriitorii au pregătit, culmea, cel mai bine terenul pentru irumpția acestor contramodele, pentru dezlănțuirea acestor semidemiurgi care facă harceaparcea cu toate iluziile, cumsecădeniile și epuizatele noastre capitaluri de uimire, care ne mai gâdilau papilele cerebrale. Plecând de la explozia contradicțiilor încă fertile dintre cele două mari conflagrații, cele dintre expresionism și postpostmodernism, ce șiau zis gânditorii sauficționaliștiinoștri ar fi mai paradoxal și mai șocant administreze restului muritorilor decât mitul unei inevitabilități a sfârșitului continuu, a unei falsifieri neîncetate ca jertfă pe altarul Căutarii, a unei rejectări triumfaliste a tuturor tabuurilor și dogmelor, având devină, în cele din urmă, constrângeri și mai umilitoare pentru eventualele ultime răbufniri de conștiința decât toate celelalte forme de bâjbâială, rebeliune sau resemnare morală de până atunci.

Ceea ce i-a înaripat pe toți în acel proces de vehemen negare, nu doar a fundamentelor, dar mai ales a legăturii cu fundamentele civilizaționale de până atunci, nu a fost însă aflarea unei anumite energii compensatorii și consolatoare în raport cu negăsirile, cu incongruențele sau cu condiția fulgurant pascaliană a gândului și condiției umane, în cele din urmă, ca o umbră pe pânza vremii. tem finalul genocidurilor și marii isterii de după nazism, stalinism și celelalte forme decizioniste de încazarmare a mulțimilor, a lăsat de fapt un imens gol în urmă care nu a mai putut fi cu nimic înlocuit la nivel simbolic major, cu atât mai mult la nivel planetar. Astfel, locul tuturor formelor de sfidare a perisabilului și incertitudinilor la nivelul credințelor și mitologiilor colective sau personale a fost perfect umplut sau aparent umplut de promisiunea unei libertăți neîngrădibile prin consumul neînfrânat sau prin neînfrânarea consumului, ca acea sete tacită de revanșă după lunga perioada de glaciațiune sau de diluviu

Oarecum, artiștilor lear reveni nu doar fi sesizat mult mai devreme și mai convulsiv această nevoie greu de conținutde afirmare a egourilor prin consum, prin lux sfidător sau printro cât mai devoratoare nevoie de a spulbera limitările de altădată și a impune poftele ca pe noul blazon ale unei ere însetate de certitudini obținute prin tranformarea dorințelor difuze în nevoi imperative, a nevoilor în norme contrafactuale, a drepturilor în noi forme de tiranie post-barbară, a libertăților în nostalgii exasperate și exasperante de a trăi totul ca și cum am fi fost ultimele generații de pe planetă.

Ideologii și politicienii au venit mult mai târziu și mai la spartul târgului, când trebuiau doar fixate prin manipulare concluziile stridente la care deja scriitorii și artiștii ajunseseră deja, mai ales în lumea occidentală. Acomodarea cea mai utopic de rezolvat probabil sa dovedit a fi fost cea dintre nevoia de a sădi nu noi convingeri ferme, ci măcar noi forme de inducție sau de manipulare post-ideologică pentru ai pregăti pe oameni meargă la moarte sau până la moarte, în numele unor simbolistici reșapate, care mai dea măcar impresia rezistă, pot sta în picioare. Aparent, idolatria Banului a părut poate face față prin ea însăși o lungă bucată de timp. Doar nevoile au tot cunoscut și ele forme de încrâncenare neobarbară, energii devorator-sfidătoare, pe linie narcisiacă, încât nu mai suntem siguri măcar deținerea sau acumularea de valori materiale, chiar în exces, mai pot fi paleativul real sau suficient la toate formele de sfidare, de inautenticitate sau de alienare extremă în care am simțit plonjăm din ce în ce mai mult, însingurați, teribil de însingurați

Treptat, de la Pirandello încoace, aveam ne descoperim propria goliciune și golire interioară, cea care fusese deja anticipată sub forma Omului fără însușiri, și mai apoi fără rest, fără mize, fără noi surse de minimală consolare ca autoreprezentare de sine și de grup, din care ne mai revendicam …. Dintrodată, cea mai confruntativă formă de neregăsire a devenit chiar nu epuizarea accesului către anumite certitudini cumva magice, ci chiar și a noimei pe care hrănirea din amarul lor near mai fi pututo aduce pe un teren deja simbolic și axiologic devastat cu grija de toate pârjolirile la care îl supusesem anterior, mai mult sau mai puțin libertar, represiv sau pilduitorcorectiv.

Liberalism vs iliberalism – falsa dilemă

Am procedat la acest lung ocol în jurul resturilor fumegânde ale unui câmp de după numeroase bătălii ale vanităților și încrâncenărilor trecutului demn de deplâns, pentru a spune de fapt niciunul dintre noii neobarbari demoniaci de tip Putin, Trump, Erdogan sau cum sor mai fi numind azi nu au irumpt pe un loc virgin al mentalităților colective. După mai 68 și aparentul final al conflictului între civilizații, era clar că odată și odată va reveni moda liderilor autoritariști șsi pseudocharismatici, că ei puteau să seducă chiar și fără retorică, ci doar printrun imagism infantil sau grotesc și că, de fapt, lungi cohorte de scriitori și de intelectuali formatori le pregătiseră ascensiunea, ca inevitabilitate a nonsensului, a lipsei nevoii de presupuse legi morale, căzute în desuetudine, a justei proporții între nevoi și îndatoriri față de un Celălalt, tot mai difuz și mai irelevant în plan simbolic.

Vremea democrației ca ”Răul cel mai mic trecuse și venise în fine vremea democrațiilor așazis iliberale, în care nici nu mai este nevoie de prea multe consultări, deliberări și angrenaje ultrasubtile pentru ca un lider infailibil sau presupus infailibil poate el decide deja seniorial și câtă pâine și cât circ merită sau este cazul să fie date poporului ca să ovaționeze sau să tacă atunci când trebuie. Logica democrațiilor iliberale sau a autorismelor permisive ar fi doar în aparență dificil de explicat. Cei de mână forte șiau creat sistemele suficient atractive prin care dau măcar impresia că știu să contrapună dărâmător adevăruri aspre, demolatoare, miezoase, în locul semiadevărurilor pastelate, de compromis, de nișă, de consolare, de corecție etică sau de minimalism moral pe muchie de cuțit. Deceniile fie de ultraconsumism, fie de simulacru democratic sau de nostalgii unanimiste au pregătit din plin apoteozele sau gloria noilor forme de guvernare în care libertățile pe rând nu par să mai aibă sens, în care doar instinctele primare ale maselor trebuie să primeze și merită orchestrate spre a părea virtuți cardinale, care să-i reducă pe cei în minoritate întro autodefensivă cumva mereu jenantă, autoexplicativă și pseudodeviantă în raport cu crezurile încarnate intens simbolic de neopopuliștii tot mai numeroși care apar în scenă

Este la fel de clar și de vădit că exercitarea democrației pe vechile căi legalist drapate și prin massmedia șia cam mâncat mălaiul și că, în cazul în care nu va găsi căi prin care să se dezinstrumentalizeze și să se regenereze, nu în funcție doar de criterii cifrice și de manual politologic, vor sucomba curând fără să fie sigur că vor mai reînvia vreodată din propria cenușă. Cu alte cuvinte, o democrație care să meargă unsă ca de la sine, acceptând ultrapermisiv la grămadă mai ales pe toți cei care contestă din toate puterile democratismul, care o vor pe catafalc cât mai repede și utilează simultan toate avantajele și beneficiile parlamentarismului european, pare mai degrabă un experiment sadomasochist, dar în niciun caz conectabilă la ceva care să aducă minimele corecții de parcurs, minimele învățăminte extrase, minimele relegitimări prin reluarea legăturilor cu originile, cu fundamentele de neevitat ale trăirii împreu și Iubirii pentru Cetate.

Pe de altă parte, mai grav decât atât, este că însăși neîncrederea colectivă în șansele resursării filo-sophice a proiectului umanist însuși care a hrănit atâtea sute de ani dinamica democrației, ca și concept și tip de societate, pare să pună serios în pericol preconizata, sperata, invocata redresare. În speță, t mai simplu vorbind, dacă secera vântul sălbatic printre vestigii fără de vestale, la ce magică reinventare să sperăm oare, care, în plus, să reziste și tuturor tipurilor de obiecții, de rezistențe, de sfidări sau de false clamări contra așanumitului decadentism al conceptului în sine, întro eră ultraglobalizată toxic și care, chipurile, ar merita să revină la așa zise valori mai sigure, mai ferme, mai puțin anemiante

Din nefericire, ar merita să începem cu recunoașterea eșecului colectiv societal în cele mai multe țări europene unde doar indirect Europa ar fi în criză, ci, de fapt, modele de raportare la ceva de pus în comun ca și comunități sunt puternic erodate, plasate cumva în mod strivitor sub piramida lui Maslow, necrozate sub imperiul susținerii unor ilimitate pseudolibertăți și tot mai multe revendicări de drepturi personale, golite însă în realitate și de o legitimitate profundă și de o putere de a rezista conceptul la atacurile tututor apologeților purificării, restartării, mântuirii prin noile supernaționalisme tip Le Pen și așa mai departe.

Altfel spus, problema cu adevărat spinoasă ar consta, în cele din urmă, întro criză a ideii de cetățenie, implicit de tipologie comunitară, nu a democrației ca mijloc de ieșire miraculoasă din blocajul axiologic în care neam tot afundat. Subsecvent, fără o recunoaștere minimal onestă a necesității denunțării ultra-hedonismului ca scop în sine și ca Rău general acceptat, nu va fi cu putință nici o depășire radicală a falselor abordări și a ipocriziilor conceptule actuale, mai ales a celor provenite din partea diferiților salvatori de ocazie, orice nume ar purta aceștia în Rusia sau în SUA ori în Europa Revizionismul perpetuu și nevoia de restartare legislativă și administrativă fără oprire ascund de fapt o revanșă a unui spirit profund retrograd în esența sa și, concomitent, împing în mod amăgitor populații sau națiuni întregi către ceea ce se cheamă deja la americani reacționarism ideologic, cu foarte mulți corespondenți morbizi și în Germania, Franța, Italia etc.

Nici societățile pretins prolibertariene” nu stau de loc pe roze întrucât și acolo fundamentele și legitimitățile sunt adesea și ele profund calcinate, le este dificil să se mai deghizeze mereu în spatele unor soluții conjuncturale când de fapt au pierdut în realitate încrederea în virtuți, acel confort etic proactiv care să le propulseze nu doar abstras către o repoziționare societală mult mai participativă, ci și către căi reale de modificare a paradigmei educaționale dindărătul acestor noi tendințe de primenire decizională și implicativă Cu alte cuvinte, chiar societăți dominate de valori de tip protestant sau care se revendică din acel rezervor etic, au conflicte de valori nesoluționate în adânc și doar clamează în mare parte Schimbarea. Mimarea inovării sociale frenetice nu poate înlocui, de fapt, cu adevărat secătuirea din adâncuri, iar neutralismului de suprafață al decidenților i se pot juca oribile feste, cum a fost și cazul carnagiului de pe insula norvegiană de acum câțiva ani

O ”în-cetățenire” ca ieșire din Labirint

Îmi pare la acest moment că singura gură de oxigen ar putea veni în mod pragmatic vorbind din partea mișcării reconciliatorii inițiată de Macron, nu doar la nivelul Franței, ci și la nivel mai profund. Profederalismul profesat de el ca metodă de lucru spre a debloca Europa și a o desprinde din capcanele ultrapopulismelor de tot felul dă cel puțin până acum impresia dezvoltării unei alternative, atât la excepționalismul american, cât și la bigotismul militarist putinist sau la plonjeul în histrionisme drapate revendicativ continuu, precum în cazul partidelor antisistem tot mai frecvente în Europa. Doar că acest profederalism în sens larg ar fi fost de dorit să fie acompaniat cumva de oferirea unei alternative ideatice și la impasul intern în care se află nu doar francezii, ci majoritatea societăților occidentale de azi, cu vagi excepții. Vreau să spun că faptul că există anumite oaze de diferențiere conceptuală și atitudinală ce tind să facă mutarea dinspre vidul postideologic către un spirit comunitarian mai responsabilizant și mai pragmatic ca efecte, în cele din urmă, nu este nici pe departe suficient, deși evident ca modelele nordice pot fi puternic inspirative pentru noi toți ceilalți, dar nu decisive în plan prodund în cele din urmă.

Oricât ne impresionează pozitiv să zicem ca modele islandezii, estonienii, norvegienii sau chiar irlandezii, este nevoie de un driver mult mai dislocant și cu rază de acțiune mult mai extinsă spre a da cu adevărat o șansă de ieșire din lumea toxifiată și toxifiantă a populiștilor și sectarianilor ideocratici de astăzi. Oricât am umbla la rafinarea doctrinelor democratice prin ideologii tot mai sofisticate și conciliatoare nu va fi destul, cum spuneam, în absența unui vector de iradiere axiomatică, radical, bazat pe un consens al autencităților de reconstruit. Dealtfel, conceptul de consens axiomatic” este destul de vechi și îi aparține logicianului și filosofului Anton Dumitriu, nu mie. Doar că, din fericire sau nefericire, contracararea sistematică instaurării unei gândiri asumat/deliberat “slabe” și în relațiile internaționale nu va fi posibilă fără o impunere în cele din urmă, testată public pe linia unei reconstrucții a modelului european, neeurocentric, însă axat pe o cultură împărtășită a responsabilității și a căutarii permanente a adevărului prin Dialog.

În anii ce vin sau ar mai fi să vină, la organizarea unei competiții a modelelor formative și interogativ reconstructive ale cetățeniei, una definită antialienant, ca “grijă pentru Sufletul Cetății” (în terminologia lui Patocka pe urmele lui Platon), ca un fel de “ideal politic și moral” deopotrivă, ar fi cel mai mult de meditat și de lucrat. Un nou Decalog al Cetățeniei se impune pe plan european, mai degrabă inspirat din gânditorii central și est europeni, fondat pe valorile desprinse din martirajul intelectual practic de antecesori precum Havel, Konrad, Geremek:

    1. căință față de rătăcirile/erorile trecutului,

    2. pasiune pentru adevăr,

    3. răbdare activă,

    4. toleranță iubitoare,

    5. solidarizare întru omenie ca proiect post-umanist,

    6. o dogmatică a respectului pentru valori fundamentale,

    7. privilegierea demnității individuale în mod neipocrit/instrumentalizat,

    8. spirit de sacrificiu identitarrestructurant,

    9. revenirea la paradigma educațională de tip mentor discipol,

    10. căutarea unei libertăți proteguitoare în plan spiritual, cu adevărat “libere” (desprinsă din B. Fondane).

Numai punând în oglindă noile modele formative ale unei Cetățenii recuperate simbolic, demonstrativ chiar cu căile pe care și le caută democrația ca mijloc de dezvoltare societală s-ar mai putea imagina pe viitor o posibilă deblocare a Impasului mental în care se adâncește democratismul în era instrumentalizantă, digitală și robotică în care neam afundat deja …

Orice reconstrucție începe probabil parțial și cu anumite fatale demolări ale miturilor false. Este mult de lucrat, ca să mă exprim eufemistic, la redefinirea paradigmelor educației, succesului, fericirii și chiar a rolului vârstelor multiple în societățile ultrarevendicative, dar de fapt resemnate cu tot soiul de forme mai mult sau mai puțin camuflate de represivitate marcată, cum au arătato atât de concludent Foucault sau Pasolini. Dacă vom caută revelația scăpării din angrenajele politocratice” în care ne complacem, ale ultraconsumismului și hedonismului neobarbar de care vorbeam nu vom găsi niciodată vreo cheie a ieșirii din Labirint. Ar fi mai mult nevoie nu de corifei salvatori nechemați, ci de o nouă pedagogie, de o mentorizare profund modelatoare a cetățeniei, printro reînvățare pas cu pas, aproape ca în idealul Lyceum atenian. Sigur, la prima vedere este tot un proiect utopic dacă îl privim din pespectiva digitalizării și tehnologizării galopante de acum. Dar, în mod real, tehnologiile poate ar fi de domolit cumva prin reflecție, moderație și spirit dilematic rațional, nu neapărat să acceptăm să schimbe complet agenda publică și să ne îndepărteze periculos de mult de resursarea simbolică de care societățile noastre au atâta nevoie

Vorbea inspirat Alain Tournier despre imaginarea vieții noastre ca pe un proiect, continuu ameliorabil, retușabil, dar cu o miză reală nu doar de a menține o tensionalitate importantă a căutării de sine și a perfecțiunii în cele din urmă, dar și de a lăsa o urmă cât mai adâncă în caruselul vârstelor, generațiilor și proiectelor comune în care suntem sau ar merita să fim angrenați. Și atunci de ce nu am putea vorbi și despre un proiect de acest gen transpersonal, neocomunitarian, după cum spuneam ceva mai devreme?!? Dacă am reuși din nou să vedem mizele Proiectului mai puțin egoist, dar mai entuziasmant, poate că refondarea societală bazată pe responsabilitate, cum a văzuto oarecum primul mentorul Președintelui Macron, filosoful Edgar Morin, ar fi cu putință, nu doar o ademenitoare clamare utopică.

Mă tem sau nu mă tem, însă consider că acum ar fi cazul să ne luăm o vacanță sabatică până undeva mai departe, gen la reședința lui Dalai Lama sau până în Singapore ori în Quatar dacă tot motorul proumanist pe care ne bazăm este atâta de sastisit sau blazat. Gândirea oricât de asumat slabă”, cum o vedea Vatimo, nu prea pare aplicabilă la nivel interrelațional pentru a cultiva o alternativă la rapacități absurde, la razboaie intergalactice și la resurecția leacurilor de frică administrate națiunilor ca pe timpul lui Lăpușneanu, Hitler sau Mussolini.

Este nevoie de o competiție reală și de alegerea, în cunoștință de cauză, a celui mai bun Proiect pentru Noua Europă, unul de refondare a cetățeniei în context vădit postideologic și postnațional. Aceasta ar presupune să ne depășim în mod proactiv orgoliile inerente, deviaționismele messianice și soluțiile parohialiste spre a putea contrapune un model apt să mixeze în mod fericit spiritul profederalist cu o restructurare (neo) comunitariană în care proiectele de viață ale fiecăruia săși poată afla un loc cât mai împlinit, mai roditor cu putință sub Soare.

 


Lecturi:

“Portretul omului contemporan: barbarul” – invitatie la (auto)descoperire